Hai hui...

Alergam hai hui prin mrejele tonelor de biti ai lumii informatici moderne, conversatii puerile si de foarte multe ori lipsite de sens, divagatii si irealitati, minciuni si deziluzii. Privesc multitudinea de ferestre a lui yahoo mesenger si constat ca este o lume foarte pestrita. O lume cu vieti obosite inca din frageda copilarie, o lume debusolata de lipsa de caldura a familiei, oameni care alerga prin hatisurile cuvintelor aruncate la intamplare, cuvinte ce suna frumos dar care nu reprezinta autorul.
Este o vara tarzie, in care frunzele copacilor tind sa se pregateasca de dans in vantul toamnei ce tinda sa vina mai devreme. Nu gasesc nimic in acesta zi de vara, sunt obosit de cuvinte spuse in van, de caractere umane depreciate, noroc cu cateva persoane vechi in lista mea de mesenger, care uneori mai gandesc pamantean, cu care mai poti dialoga si vorbi de lumea in care traim.
Merg spre casa destul de tarziu si obosit, dupa o zi de serviciul incarcat de micile preocupari ale responsabilitatilor ce-mi revin, pasesc pe trotuarul ce defileaza de alungul bulevardului, un trotuar ce sta ascuns in intuneric, parca si el vrea sa ascunda ceva, poate imperfectiunile din asfalt, gropile si chiar lipsa capacelor de canal. Ce lume pestritza chiar si in natura. Merg agale fara un sens, doar scopul de a ajunge acasa, merg si gandurile zboara in cotloanele vietii mele. Woow viata mea ? Ce este viata mea? Cititorule ce este viata ta?
Bine iti voi spune ce este viata mea, cine sunt eu in viata mea, ce fac eu pentru viata mea. Nu incerc sa te obosesc ochiule ce alergi pe aceste litere dar imi place sa dau sens cuvantului ca atare si precum limba romana are o sumedenie de interpretari prefer sa subliniz anumite cuvinte si nuante. Dar nu incerc sa ma joc cu rabdarea ta de ochi ce este atent la detalii, ce trimiti sufletului caldura luminii care te ajuta sa-ti ti corpul vertical.
De copil am fost atras de litere, de cuvinte, de flori si poezie. Am fost atras de ploaie si vant, de pasarile si frunzele ce zboar pe cerul senin sau in bataie vantului. Am fost atras de caldura oamenilor ce m-au inconjurat. Am inceput scoala au inceput deceptiile si durerea sufletului, nu de teama orelor sau a unor profesori mai rigizi. Te intrebi atunci de ce? Pai sa-ti spun numai in cateva cuvinte, o familie perfecta se bazeaza pe respect reciproc si pe un climat de liniste, traind alaturi de un tata vitreg la ce-i 7 ani ai mei viata tinde sa devina un calvar, copilaria dispare incet, candoare si frumusetea lucurilor si a faptelor care mi-lea insuflat bunica din partea mamei au disparut. Casa devine un miros de butoi plin de vin, pe mama o vad doar o servitoare ce cauta sa-si vada fiul mare. Cat de departe mi se pare totul, uneori credeam ca am uitat trecutul, dar sunt lucruri care nu se uita, sunt fapte ce nu se sterg, ele raman acolo undeva la nivelul de conservare. Zilele trecute am fost la mare, si stateam pe plaja, ma uitam cum mana prietenului meu modela un cerc in nisip si urmaream linistea cu care desena acea forma geometrica, cautam sa-i vad ochii si sa simt ce-i ofera aceasta liniste, sa vad unde ii este gandul, nu am reusit sa vad, dar ceva imi spune telepatic ca alerga prin firele de nisip. Caut alaturi de prietenul meu sa vad in fiecare firicel de pulberea albicioasa trecutul acestei pulberi. Cercul si linistea cu care este modelat oare confera un calm, da nisipul este foarte tihnit, apa nu ajunge la el, nu este nici o adiere de vant, totul este calm. Dar ce este in urma fiecarui strop de nisip, dar in spatele nostru? De multe ori uitam de unde venim, uitam cine suntem, ce vrem. Ne trezim dimineata speriati de un vis, transpirati de un cosmar, deschidem ochii si privim afara, ne trezim iar in banalitatea zilei si mediului in care traim. Nisipul, mare m-au trimis in trecut, am fost expediat in viata fara de griji alaturi de bunica mea, m-am trezit in valvataia certurilor produse de alcoolul ce dadea barbatia tatalui meu. Doamne nu stiu daca as putea face o statistica a clipelor frumoase si a celor urate. Mai bine nu, ca sigur m-ar urmari si acum. Prietenul meu are un fel minunat de a fi transant in a expune, tace. Da poate este bun punctul lui de vedere, dar nu poti sta in spatele unei linisti care nu-ti expune ce vrem, ce dorim. Ma bucur ca in linistea lui desena pe nisip, deci se exprima prin forme, cercul… ce forma perfecta. Dar unde este armonia clipelor din copilarie, unde este exuberanta si surasul clipelor de dezmierdare, da pare o retorica intrebare. EL, este numele prietenului meu, este numele sufletului meu ce ma urca in ceruri de fericire ce ma scutura de pamant cand nu stiu sa merg drept, cand gresesc. Da EL este un alint real al unui suflet care ma facut sa-mi redescopra indentitatea si sa ma rup de lumea bitilor, sa ma rup de indentitatile false ale unor indivizi ce le este teama sa spuna ca nu sunt ei, le este teama sa vada ca din cauza unor lipsuri importante de afectiune au devenit sclavii unor indentitati ce nu le apartine. M-am rupt de un non-sens si m-am trezit matur fiind ca am trecut prin viata si nu am fost fericit, el, prietenul meu ma trezit din lehamitea de viata, ma scos din greata vietii. Chipul lui cand sa intalnit cu al meu si-au vorbit, ce? Nici astazi nu stiu. Nu stiu ce poata vorbi sufletele noastre, asa de diferite si totusi asa de alaturate de mereu spui ca-i un singur suflet o singura inima.
Ce este viata mea prinsa de durere si zbucium cum sa visez cand nu dorm, ce este viata mea atunci cand soarele sta intr-o eclipsa si rare ori mai arunca o raza de caldura catre un suflet racit de tristete si nefericire.
Merg pe trotuarul intunecat, si vantul tinde sa fie racoros, ori sunt obosit si asa simt ultima adiere a verii. Este liniste pe strada, si inima alerga precipitata, mi se rascolesc din nou gandurile iar ma precipit prin gunoaiele vietii. Of, dar sunt obosit de gunoaie, de trecut. Ma opresc de a mai privi in urma mea, uite zambesc in noapte, dar ciudat nu poate nimeni sa ma vada ca, chiar zambesc. Prietene unde esti sa vezi ca zambesc deschis catre tine, ca tu mai invatat din nou sa zambesc. Oftez adanc, ca departe este primul meu zambet de fericire, tare departe, si parca acum este doar un mic feedback a celor clipe, mic pentru ca acum constientizez ca poate fi doar in trecere pe fata mea, in sufletul meu. Dar ce fac eu sa-l opresc definiv in mine. Nu mai vreau clipe pusti si intunecate, doar eu si ce-L de sus mai poate sti care-mi este destinul.
Dar nu nu mai alerg, si caut o conversatie – expunere mai bine spus, catre iubirea sufletului meu:
Suntem atat de naivi cateodata. Fugim deseori de simplitatea unor cuvinte rostite, de starea interioara din noi. Nu am recunoaste nici in ruptul capului ceea ce simtim si ne face bine. Ducem povara propriului orgoliu. Nu mai stim sa zambim din simplitate, nu mai apreciem sinceritatea. Ne e teama sa fim generosi in cuvinte frumoase. Ne-am pierdut eu-l interior. Privim si nu vedem nimic. Ascultam , dar nu auzim nimic. Atingem si nu simtim decat pustiu. Am uitat ce inseamna MULTUMESC. Pentru cele mai simple lucruri care ni se intampla. Pentru orice vorba frumoasa. Pentru fiecare zambet.