Mă întreb cine sunt...

Oamenii spun ca ce-i normal e bine
De-aia ar fi normal sa nu-mi pese de tine
Dar nu pot, imi iesi in cale, ochii mei te vad.

Sunt atâţia oameni care trec pe lângã mine, dar, uneori prefer sã privesc cerul cu stele în timpul zilei. Uneori mai sunt tras de mânecã. Şi mã bucur sã întâlnesc o faţã cunoscutã. Poate chiar un prieten drag. Alteori, mã îndrept spre un grup cu dorinţa de a-i cunoaşte, deşi şansele de a-i reîntâlni pe stradã sunt zero.

De multe ori ma intreb cine sunt, cine sunt cei ce sunt langă mine. Nimic nu poate fi adevarat în privirea mea dacă nu gândesc cine sunt. Totul poate fi prefăcut şi absent de tot ce mă inconjoara. Cine sunt totuşi eu? Poate e greu sã te conving cã un strãin îţi devine prieten dacã petreci cu el o clipã de magie, în jurul unui cântec sau a unui foc. Nici nu încerc. Dar te provoc sã te duci în mijlocul unui astfel de grup, ce îţi este total strãin şi sã-ti descoperi propiile limite şi valori sociale.

Ar fi simplu să-ţi spun ca sunt un albatros ce ma inalţ pe cer, că sunt plopul ce se unduieşte in adierea vantului. Un prieten îmi povestea că sa privit în oglind, încerc să mă privesc in acea folie metalică atârnată pe un zid. Nu mă regăsesc, nu sunt eu. Văd un bărbat ce nu-mi corespunde mentalităţii, o fizionomie ce nu mă reprezintă. Majoritate ce mă priveşte mă plac, cred că sunt sinceri pentru că sunt prezenţi mai tot timpul langă mine. Eu nu pot sta langă cineva dacă nu-mi place, mă indispune, prefer să nu-I stau în preajmă.

Cine sunt? Dacă mă iau după copilarie pot spune că sunt un om fericit. Alerg de colo dincolo, citesc şi îmi imaginez. Deosebesc fantoma de natural. Un prieten drag acum când citeşte sigur se amauză. Dacă mă iau după prieteni şi cunoscuţi sigur încă am rămas un adolescent zglobiu pus pe glume si poveşti. Dacă mă iau după privirea din oglindă… ce ciudat, nu ma pot descrie, sigur spun o minciună.

Prefer să alint şi să fiu alintat, să rămân mereu încrezător în mine şi puterile mele, prefer să păstrez voia bună chiar dacă uneori am sufletul negru. Dar de ce să fie toţi din jurul meu la fel ca mine. Se întâmplă uneori ca într-o fracţiune de secundă să devin un alt eu. Unul posac şi abătut, nu ştiu să mai glumesc şi să râd. Mă retrag în cochilia mea, eu cu mine şi caut să gasesc explicaţii la ceea ce sunt. Nu cred că interesează pe nimeni cât de mult ar fi lângă tine. A dispărut acel om care să-ţi înţeleagă sufletul.

Am citit pe un blog o definiţie aparte:

Am un prieten !!! Calda fericire de a fi gasit un prieten in care sa te ghemuiesti in toiul vijeliei, un adapost cald si sigur in care, in sfarsit, sa poti respira asteptand ca sa se potoleasca bataile precipitate ale unei inimi istovite. Sa nu mai singur, sa nu mai fi silit sa stai mereu inarmat, cu ochii mereu deschisi si de veghe, pana cand osteneala sa te dea pe mana vrasmasului ! Sa ai pe tovarasul scump, in mainile caruia ti-ai incredintat toata fiinta care si-a pus in mainile tale intreaga lui fiinta. Sa sorbi in sfarsit odihna, sa dormi pe cand el vegheaza, sa veghezi  pe cand el doarme. Sa cunosti fericirea de a ocroti pe cel pe care-l iubesti si care se increde in tine ca un copilas. Sa gusti fericirea si mai mare inca de a I te darui, de a simti ca iti stapaneste tainele, ca esti in puterea lui… Chiar suferinta este fericire, numai sa nu fi singur !

Cât adevăr în aceste cuvinte, mâine mă duc să caut romanul la anticariat, am văzut că a fost publicat în limba română -1957. Sunt nerăbdator să citesc această carte. Poate găsesc ce nu pot să văd în oglindă.

Continuarea după ce citesc….